Trauma (din greacă trаuma – rană) reprezintă modificări morfologice și funcționale în organism, care apar ca urmare a unui factor de agresiune a cărui intensitate depășește capacitatea de rezistență a țesuturilor. În urma leziunilor mecanice, traumele pot fi deschise și închise, precum și catatraume, adică traume primite în urma unei căderi de la înălțime. De regulă, în cazul catatraumelor sunt lezate mai multe organe, ceea ce poartă denumirea de politraumă.

Se disting traumele în funcție de natura factorului traumatizant:

• mecanice,
• termice,
• chimice,
• electrotraume,
• traume psihice,
• barotraume, care apar în special după explozii (unde de șoc pot afecta urechea medie, ruperea timpanului, fiind însoțite de manifestări neurocraniene – contuzie sau concuzie cerebrală).

Traumele mecanice pot fi:

• deschise (răni) și închise (fără întreruperea continuității pielii);
• necomplicate și complicate (cu dezvoltarea unor complicații precum supurație, osteomielită, sepsis, toxicoză traumatică etc.);
• izolate (limitându-se la un organ sau segment de membru);
• multiple (leziuni ale mai multor organe într-o cavitate sau mai multor segmente ale unui membru);
• combinate (leziuni simultane ale organelor interne și ale aparatului locomotor).

După durata acțiunii factorului traumatizant:

1. acute;
2. cronice.

După condițiile de producere, traumele pot fi:

• profesionale și neprofesionale. Traumă profesională este cea primită la locul de muncă sau pe drumul spre muncă ori de la muncă;
• militare, împărțite în traume prin arme de foc și traume non-letală;
• sportive;
• iatrogene, adică traume apărute în timpul unor proceduri medicale sau de diagnostic (de exemplu, cateterizare).

Termenul de traumatism desemnează totalitatea traumelor primite de o anumită categorie sau grup de populație într-o anumită perioadă. Există traumatism general (per 1000 persoane/an) și traumatism profesional, agricol, rutier, casnic etc., exprimate procentual.

Conform datelor OMS, anual, în diferite țări, la 10.000 persoane se înregistrează între 9 și 15 cazuri de traumă. SUA ocupă primul loc ca număr total de traume, datorită dezvoltării transportului. Bărbații sunt de 2,1 ori mai predispuși la traumatisme decât femeile. Majoritatea traumelor sunt contuzii și entorse (până la 45% din total), răni și escoriații constituie aproximativ 37%, iar 18% sunt traume grave.

În fosta URSS, indicele mediu de traumatism era 13,5% la 100 de angajați, iar durata medie a incapacității de muncă era 25 zile. În 1988, 19 milioane de persoane au suferit traumatisme, iar 278 mii au decedat; 53.576 au fost copii. În majoritatea țărilor civilizate, trauma reprezintă a doua cauză de deces. Politrauma reprezintă 9-15% din cazuri. O mare periculozitate a politraumelor o reprezintă dezvoltarea bolii traumatice.

Boala traumatică apare la 50-60% din cei care au suferit politraumă. Mortalitatea variază între 10 și 90%, în funcție de gravitatea traumatismului. Severitatea bolii traumatice este determinată de gradul de severitate al traumei, evaluat și prin prezența și gradul șocului. Dacă nu există șoc, boala traumatică nu apare. Șocul de gradul I indică o traumă ușoară, fără dezvoltarea bolii traumatice. Trauma medie prezintă o probabilitate de 20% de apariție a bolii traumatice, cu mortalitate de circa 10%. Trauma severă cu șoc de gradul III are boala traumatică la toți pacienții, cu o rată de recuperare de circa 60%. Trauma incompatibilă cu viața determină o boală traumatică severă, cu mortalitate de 90%. Totuși, 1 din 10 persoane supraviețuiește, astfel că tratamentul este justificat și în aceste cazuri.

Recuperarea este lentă și nu are o delimitare clară. Necesită corecția tuturor perturbărilor apărute anterior. Această fază poate dura luni sau ani, iar până la 60% din supraviețuitorii bolii traumatice rămân cu dizabilități permanente.

Tipuri de leziuni:

Contuzie (commotio) – șoc sau lovitură care, dacă nu este repetată sistematic, nu provoacă daune majore. Contuziile cronice pot duce la boala vibrațională. Amortizoarele naturale sunt articulațiile.

Luxație (luxatio) – deplasarea completă a capetelor osoase în articulație, cu pierderea contactului între suprafețele articulare. Apare de obicei prin traumă ce determină ruptura capsulei și ligamentelor articulare. Este frecventă la umăr, mai rar la șold, cot și gleznă. Semne: deplasarea oaselor, durere intensă, imposibilitatea mișcărilor. Primul ajutor: aplicarea de frig, analgezice, imobilizarea în poziția de după traumă și consult chirurgical.

Ușoară (contusio) – distrugerea unor celule și ruperea vaselor cu hemoragii locale (peteșii, echimoze), posibilă acumulare de sânge sub formă de hematom. Edemul reprezintă reacția inflamatorie locală. Funcția este afectată parțial din cauza durerii și a edemului. Primul ajutor: aplicarea de frig (cloroetil pentru crioterapie) și imobilizarea câteva ore până la 2-3 zile. Diagnosticul diferențial exclude alte leziuni.

Entorsă (distorsio) și ruptură (ruptura) – afectează țesuturile fibroase: mușchi, tendoane, ligamente, fascie. Entorsa presupune rupturi parțiale de fibre fără întreruperea continuității țesutului, însoțite de sângerare și edem localizat, durere clară. Nu necesită tratament chirurgical.

Ruptura este o întrerupere totală sau parțială a țesutului, parțială numindu-se și supraruptură. Acompaniată de sângerări puternice, hematom, simptom de fluctuație, posibilă hernie musculară prin defectul țesutului. Durerea este puternică și localizată, iar funcția este absentă. Necesită intervenție chirurgicală și imobilizare 2-3 săptămâni, terapie de resorbție.

Fracturi (fractus) – închise (fără leziuni ale pielii), deschise (cu întreruperea pielii) și complicate (cu hemoragie, distrugerea țesuturilor înconjurătoare). La fracturile deschise, fragmentele osoase expuse favorizează infecția, astfel evoluția este mai severă. Semne: durere, tumefacție, deformare, scurtarea membrului, mobilitate anormală, crepitații osoase. Primul ajutor: imobilizare, prevenirea sau tratarea șocului, transport rapid la spital.

Compresiune (compressio) – compresia prelungită a unui membru poate duce la sindromul miorenal („crush syndrome”). Inițial durerea este intensă și apare șocul, apoi durerea scade în 1-3 ore. Eliberarea membrului comprimant reaprinde șocul, urmat de insuficiență renală acută și moarte în 4-5 zile de obicei prin uremie.

Acest fenomen se mai numește sindromul de compresiune prelungită sau toxicitatea traumatică. Există și sindromul de compresiune pozițională, apărut la persoanele imobilizate în aceeași poziție mult timp (ex. intoxicare cu alcool sau droguri), pentru care este necesară și terapia antidot.

Aproximativ 79,9% din cazurile de sindrom crush afectează membrele inferioare, în special mușchii coapsei. Necroza țesutului muscular eliberează mioglobină, potasiu, creatinină, fosfați și proteine de degradare, enzime lizozomale și substanțe bioactive.

Acestea distrug eritrocitele și plachetele, formând microglobule care obstruează capilarele. După compresiune apare edem distal, pierderi plasmatice mari, edem pulmonar, afectarea schimbului gazos prin fuziunea alveolelor. Crește hematocritul la 60-70%, sângele devine vâscos, circulația capilară este compromisă, iar oxigenarea țesuturilor este insuficientă.